A treia mea întâlnire cu legendara trupă AC/DC s-a produs în 2024 la Dresda, în Germania. Au trecut vreo 15 ani de când i-am văzut la Budapesta prima dată și la București a doua oară. Dacă de obicei senzația este că timpul trece repede și mulți ani s-au dus într-o clipită, intervalul acesta între concerte îmi pare o veșnicie. Când mă gândesc la cel ce-am fost când i-am văzut în Piața Constituției, am senzația că am trăit trei vieți de atunci. Și, pe undeva, așa și este. Eu simt cum m-am schimbat, cum valorile mele s-au schimbat. La fel, simt că trupa pe care am iubit-o, pe care o iubesc și pe care o voi iubi a trecut prin multe. Concertele s-au schimbat, sunetul este astăzi aproape de cristal, oriunde ai sta în public. Standuri cu boxe și woofere sunt așezate strategic, iar ecrane imense duc scena până în ultimul rând și toată lumea se bucură de vizibilitate ok. Lasere, reflectoare și multe echipamente sofisticate construiesc un cadru modern și digital. Parcă abia acum a prins și tehnica din urmă brandul electrizant AC/DC.
Un brand cu multe peripeții. S-au rotit toboșarii (cum se întâmplă de o viață), Brian Johnson a fost nevoit să se retragă, apoi a reușit să revină. Și ce e mai dureros, lumea AC/DC l-a pierdut pe Malcolm Young, care e acum undeva în același univers ipotetic, metafizic, spiritual, cu Bon Scott. Singurul rămas în ton, în timp, în ritm, este Angus. Angus Young, un drac împielițat care, la vreo 70 de ani, fuge pe scenă în continuare ca descreieratul, ca în prima tinerețe. La fiecare 3-4 zile, fuge mai bine de două ore dintr-o parte în alta a scenei, înainte și înapoi, în timp ce aruncă riff după riff din Gibsonul lui făcut pe comandă. Din când în când, se oprește în loc, ridică încet capul cu un rânjet patentat de el, după care ridică mâna în aer și toată lumea o ia raz-na!
Un setlist pentru toată lumea
Plecați în lume sub pretextul promovării albumului „Power Up”, de parcă ar mai avea nevoie de promovare specială în era Youtube și Spotify, legendarii au arătat că sunt la modă și au tăiat naibii din vocalele cuvintelor, ieșind un scurt și electrizant turneu botezat „PWR/UP”. Veterani în branșă, nu s-au cramponat să bage oamenilor pe gât mai mult de două piese noi. AC/DC a știut de la început ce vrea publicul, așa că a oferit ce avea mai bun din lunga existență.
Mai mult ca sigur, setlistul a fost construit cu atenție și fiecare piesă a fost pusă în cronologie cu un motiv sau altul. A fost ca o excursie în istoria trupei, iar cele mai mari hituri au fost presărate pentru a pondera cele două ore și ceva de concert. Deschiderea a fost pe „If You Want Blood (You Got It)” și a setat atitudinea in-your-face, sfidătoare, tipică AC/DC, urmată imediat de manifestul Back in Black și de inimitabilul riff din Thunderstruck. La fel au fost aranjate pe final „You Shook Me All Night Long”, „Highway to Hell” și „Whole Lotta Rosie” (care nu mai e gonflabilă, ci a devenit digitală, desenată din electroni și lasere), prefațând faimoasa Geneză reinventată din „Let There Be Rock”.
Da, a dispărut „The Jack” și celebrul striptease în care Angus își arăta fundul spre public, dar publicul a primit la schimb un solo incredibil semnat de Angus, un solo de peste zece minute, cu picanterii, cu tranziții și cu tot ce poate oferi un top-talent după zeci de ani de activitate și exercițiu.
Lasă publicul să cânte cu tine
Dacă de Angus am spus multe, nu prea am spus până acum mare lucru despre Brian. Brian în primul rând că a dus concertul cu bine la capăt. Vârsta este un dușman pentru orice solist vocal și schimbările fiziologice sunt de multe ori neiertătoare cu corzile vocale. Brian, din fericire, a reușit să își prelungească darul de la natură, chiar dacă în ziua de azi trebuie să își mai protejeze gâtul. Așa că, pe alocuri, strofele rapide s-au mai transformat într-un fel de hip-hop pe un ton mai scăzut, uneori s-au mai schimbat într-un recitat poetic, iar refrenele au mai fost lăsate și pe seama publicului. Și partea asta cu publicul nu e rea deloc. Oamenii, pentru că știu bine versurile și pentru că au așteptat de atâția ani momentul, chiar au dorit să cânte ei „I’m on a highwaaaaaay to heeeell, on a highwaaaay to heeeeell” și alte cele. Și Brian i-a lăsat. Win-win și, de fapt, a dus așa, frumos, tot turneul cu bine la capăt.
@valentinul19 These guys nailed it during Angus' solo in Dresden… #acdc #letthereberock #forthoseabouttorock ♬ original sound – Valentin
Cliff Williams și-a făcut treaba la bass, Stevie Young, nepotul, a intrat în rolul lui Malcolm pe ritm. Matt Laug, surpriza acestui turneu, dar un instrumentist consacrat după ce a lucrat cu destule celebrități, a fost la înălțime la tobe, fără să fure în vreun moment atenția de pe Angus și de pe Brian. Sorry Chris Slade, poate că meritai onoarea acestui turneu, dar și Matt a fost ce trebuie.
The twenty-one gun salute
Exitul a fost deja cel cunoscut de zeci de ani. Acompaniată de salvele de tun, piesa „For Those About To Rock” a semnat o seară cum nu mai speram să prind alături de AC/DC. Aceasta a fost piesa care mi-a rămas de fiecare dată pentru multă vreme în cap, atât audio cât și vizual. Nu știu ce anume face piesa asta așa de specială. Cine știe, poate că este doar mesajul simplu din versuri, prin care trupa a reușit să spună tot ce avea de spus acum mulți ani… „We ain’t no legend, ain’t no cause, we’re just livin’ for today”. Poate că tunurile, poate că publicul care strigă „Fire” la fiecare salbă, poate că progresul de final, care și acum pentru a treia oară mi-a dat mesajul că se termină spectacolul, dar până atunci hai să mai trăim un pic frumos.
Apoi totul s-a contopit într-un imens foc de artificii, vizibil peste Dresda și am avut și un răspuns la întrebarea: „Mai merită să vezi AC/DC în al treilea deceniu al secolului XXI?”
AB-SO-LUT!
The Pretty Reckless și uluitoarea Taylor Momsen
Ar mai fi ceva. Cine a prins AC/DC în 2024 în Europa a prins și o bijuterie de recital oferit în deschidere de o trupă americană, The Pretty Reckless. Taylor Momsen, cunoscută lumii mai ales datorită carierei de actriță, este una din cele mai dinamice și cele mai impresionante voci ale rockului în acest moment, chiar dacă pare doar o așchie de femeie (ăștia bătrâni și rămași cu Sabbath, Zeppelin sau Maiden nu mustăciți). Cântă orice cover grunge, orice cover metal, dar cu The Pretty Reckless a scos de fapt câteva piese incredibil de bine lucrate, cu un sunet plin, rapid, și cu niște teme tulburătoare despre traumele copilăriei, despre demonii pe care îi avem de învins, despre furie, dar și despre fragilitate. Recomand. Cinci stele, plus plus.
Acum, la final, profit de acest articol pentru a posta și o galerie foto din Dresda și pentru a spune că este un oraș superb, reconstruit din temelii, care nu și-a pierdut sufletul baroc nici după ce a fost ras de ruși în al doilea război mondial, nici după ce a fost reconstruit de comuniști în era Germaniei de Est. Un oraș care de ceva vreme a intrat pe harta marilor turnee grație amfiteatrului Rinne în aer liber, unde pot intra peste o sută de mii de oameni. Numai în 2024, Dresda, un oraș un pic mai mare decât Timișoara sau Constanța, a găzduit, două concerte AC/DC, patru show-uri Rammstein și alte câteva evenimente foarte interesante.
Signing off… Let there be rock!